Judeţul Vrancea este atestat documentar pentru prima dată într-o scrisoare în limba latină din 2 iulie 1431 (document descoperit de Constantin C. Giurescu) în care voievodul Transilvaniei, Ladislau Apor anunţă pe judele Braşovului că Alexandru cel Bun a concentrat trupe spre Putna (Puttnam). Voievodul Apor a aflat ştirea de la câţiva locuitori din Transilvania ce „au ieşit pe drumul Vrancei” („per viam Varancha”). Referindu-se la la Varancha, Bogdan Petriceicu Haşdeu a emis opinia că termenul aparţine fondului lexical de origine traco-dacicã, deoarece numele Vran ar însemna pădure, munte. Vrancea a fost un ţinut al transhumanţei, fapt de necontestat care şi explică caracterul său păstoresc şi tradiţiile etnofolclorice. Prin cele câteva sute de variante ale baladei „Mioriţa” regăsite în creaţia populară vrânceană, una dintre acestea fiind culeasă pentru întâia oară de Alecu Russo la Soveja, în 1846, trimisă lui Vasile Alecsandri şi publicată în culegerea acestuia „Poezii populare”, Vrancea poate fi considerată leagănul celui mai expresiv poem al etnogenezei româneşti.

Caracteristică din punct de vedere altimetric, este dispunerea reliefului în trepte ce coboară de la vest spre est, Astfel, treapta vestică, cea mai mai înaltă, este alcătuită din culmi şi masive muntoase, cu aspect de măguri, ale căror altitudini oscilează între 960 – 1783 m. Ele formează munţii Vrancei, care domină printr-o diferenţă de nivel de 300 – 600 m, un prelung uluc depresionar situat la est de linia ce uneşte localităţile Tulnici, Văcăria, Neculele. Depresiunea ce se întinde spre nord până la vest de Soveja este fragmentată de către văi transversale, într-o serie de culmi deluroase, ale căror altitudini variază între 500 – 850 m. Către este acestă este străjuit de culmi şi masive deluroase, înalte de 600 până la 1000 m. La est de culmile înalte vestice se află un al doilea uluc depresionar, cu altitudine mai mică decât primul ( 350 – 650 m ). În partea estică a lui se găsesc dealuri înşirate pe un singur aliniament, fragmentat de văi transversale (Suşiţa, Putna, Milcov ). Acestea sunt dealurile înalte estice, ale căror altitudini variază între 600 – 996 m. Variaţiile originii, formei, alcătuirii interne şi vârstei principalelor forme de relief determină diferenţierea în cadrul teritoriului a mai multor unităţi şi subunităţi de relief – Munţii Vrancei, dealurile subcarpatice şi Câmpia Siretului – eşalonate în ordinea înălţimii şi vechimii, de la vest la est.