M-rea Sf. Antonie cel Mare (sec. IV). Întemeiată în jurul anului 356, în urma trecerii la Domnul a marelui Sfânt Antonie, mănăstirea se află la poalele munţilor Al-Qalzam, în apropiere de Al Zaafarana.

Sfântul Antonie s-a născut în jurul anului 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie creştină înstărită. La vârsta de 20 ani, deşi părea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis să-şi împartă averea săracilor. În primul moment s-a retras spre marginea oraşului natal, mai apoi s-a stabilit într-o necropolă abandonată, împunându-şi un ascetism sever. La vârsta de 35 ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită din deşert: Pişpir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică. Mai apoi, în încercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras într-un loc inaccesibil, în deşertul de pe malul drept al Nilului. Aici a rămas o perioadă de 50 de ani, până la moartea sa în anul 356. Deşi Sfântul Antonie nu a fost organizatorul monahismului creştin, totuşi este perceput ca un "părinte fondator”. Influenţa sa extraordinară, precum şi fascinaţia pe care a exercitat-o asupra contemporanilor retraşi în pustie, marchează, începutul "mişcării” ce avea să se răspândească rapid în întreaga lume creştină. Anul fondării mănăstirii care îi poartă numele, trebuie căutat în perioada ce a urmat imediat morţii sale trupeşti. Sursele literare menţionează construirea primului nucleu monastic în zonă, în perioada de domnie al  împăratului Iulian Apostatul (361-363). Primii călugări obişnuiau să trăiască separat în peşterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare duminică şi sărbătoare liturgică majoră, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, în biserica centrală. Abia în a doua jumătate a secolului al V-lea, anahoreţii retraşi în zona au început să-şi construiască chilii apropiate, în interiorul mănăstirii. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfântului Antonie a rămas semi-anahoretică, activităţile în comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale şi ajutorarea fraţilor în nevoi.

M-rea Sf. Pavel Tebeul  cunoscut şi ca Pavel Anahoretul, (Deir Anba Bula) este o mănăstire a creştinilor ortodocşi copţi din Egiptul de Est şi este situată în munţii din apropierea Mării Roşii. Aceasta se află la o distanţă de aproximativ 155 de kilometri de oraşul Cairo. Mănăstirea mai este cunoscută şi sub denumirea de "Mănăstirea Tigrilor". Această denumire provine, probabil, de la austeritatea locului şi de la "adâncul pustiei" în care a fost întemeiată această mănăstire. Sfântul Pavel Tebeul, cuvios nevoitor între anii 227-341, este considerat, în istoria monahismului, drept primul ascet care s-a retras în "cele mai dinăuntru ale pustiei", primul eremit sau pustnic. Mănăstirea Sfântul Pavel Tebeul datează încă din secolul al V-lea întemeiată chiar deasupra peşterii în care s-a nevoit marele sfânt. Prima menţionare istorică despre această mănăstire aparţine unui oaerecare pelerin Antoninus Martyr, care între anii 560-570, a vizitat mormântul sfântului Pavel Tebeul